stăteam amândoi cu ochii-n candelabrul plin de praf şi justificam ploaia.
- şi nu uita, îi spun, că şi iarna plouă.
- cum aşa? mă întreabă ea.
- păi, tot ce primăvara şi vara se adună pe străzi, în toamnă încep toţi stropi să ia calea cerului. ştii? ca morţii. şi urcă în sus şi urcă şi dumnezeu se teme de ploaia. ai citit tu undeva de umbrele în biblie? dumnezeu e înspăimântat de ploaie.
- bun. şi de ce nu-i opreşte înaintea cerului?
- pentru că sunt mulţi. mai mulţi ca romanii din ierusalim şi nici isus n-a scăpat. îţi spun, îi e teamă.
- ah, uite că s-a stins lumina-n candelabru.
- nu, s-a aprins în interiorul lui. ca ploaia, se opreşte în nori, la urcare. şi cum îţi spuneam, dumnezeu are frică de ploaie aşa că le îngheţă capetele şi le face cale-ntoarsă şi cad pe pământ.
- şi zăpada?
- doamne, eşti încuiată rău. păi primăvara?
- da!
- când dispare toată zăpada?
- da!?
- cretino, toată zăpada se duce înapoi în cer. întră în pământ şi la purgatoriu o trimit pe toată înapoi în cer.
- bun, şi crestele munţilor?
- bă femeie, tu dac-ai sta la etajul 8, ai mai urca până la 9 să te arunci pe trotuar? dădea din cap că nu. aşa şi zăpada din munţi. stă tot acolo să nu mai urce şi coboare atât. doar că zăpada e mai grea şi ajunge mai greu în cer şi-i ia o primavară, o vară şi-o toamnă să se întoarcă.
mă săturasem de ea, să-i mai explic toate detaliile vieţii, toate micile lucruri pe care ea nu avusese timp să le descopere singură. încercam să-mi dau seama ce-s cu atâţi ţânţari în aprilie. toţi mi-erau intraţi pe sub piele şi se delectau cu sânge direct din vene.
- înţelege că şi americanii ar fi mai fericiţi dacă n-am mai avea sondele alea mari. dacă ar fi putut ajunge direct sub pământ şi-ar extrage petrolul în canistre mari.
- noi avem metrou? mă-ntreabă ea.
- pentru?
- ţânţarii de sub pielea ta. eu una-s sătulă de-atât zbor şi fâlfăit.
era prima dată când fumasem ceva cu mama. era foarte sceptică.îmi tot spunea să luam nişte kenturi de banii ăştia, să-i justificăm tatei câştigul la loto. 500 000 minus taxiul după premiu, ne-a lăsat 400. îmi ajunseseră. îmi spunea la agenţie că e primul ei câştig moca, cuvânt ce-o învăţasem să-l folosească încă de pe vremea beţiilor lui tata, când îşi lăsa haina în bucătărie.
stăteam amândoi, eu şi mama, pe pat în camera mea şi ne uitam la candelabru. nu mă înţelesesem niciodată aşa de bine cu ea. mă săruta pe obraz şi-mi spunea fiule, trecusem de la a fi copilul ei. ne săturasem amândoi de gândacul ce dansa un tango în bibliotecă aşa că l-am pus pe petrini să-l plesnească. era a treia zi de paşte şi n-aveam niciun chef, amândoi, să mergem, a doua zi, la muncă. încă nu ştia cum să-i justifice tatei câştigul, cât şi consumarea lui. era argatul căsniciei. brusc, a sărit din pat şi-a început să-i facă sarmale. dar de-alea bune, nu cum ne făcea de crăciun. le învelea cu foi de ziar şi lipea trifoi la îmbinare. zicea că dacă fierbe sarmalele aşa, în vopsea verde, rămânea forma trifoiului pe ziar şi asta-i plăcea tatei.
- mama, dar ce-ai pus în ele?
- nu mai ştiu, lasă că scot una de la fiert înainte şi vedem. ştii, aşa-i plăceau tatălui tău înainte să moară: sarmale în foi de ziar. mânca câte 5. acum nu ştiu dacă-i mai plac la fel, că nu i-am mai făcut de mult. dar când o să vină acasă o să-i spun c-am cumpărat cu câştigul o oală nouă, de sarmale.
- dar când vine acasă? e târziu deja.
- o să vină. nu tu spuneai că zăpada întră în pământ şi peste trei anotimpuri cade iar, din cer pe pământ?
- ba da.
- păi vezi tu, el s-a îngrăşat în ultima vreme şi urcă mai greu la cer. şi până-i fac toate procesele alea de conştiinţă, durează o vreme. dar fac sarmalele astea în foi de ziar, de va fi istovit când s-o întoarce, îl voi sătura.
am lăsat-o la ale ei şi m-am retras în cameră. ascultam tanya stephens şi mă gândeam că e cel mai prielnic moment să mor. m-aş întoarce repede. am 65 de kilograme şi puţine în sacoşa cu negre fapte. dac-am să mor prin septembrie, după ce vin de la mare, până-n decembrie de ziua mea, sigur m-aş întoarce.
- şi nu uita, îi spun, că şi iarna plouă.
- cum aşa? mă întreabă ea.
- păi, tot ce primăvara şi vara se adună pe străzi, în toamnă încep toţi stropi să ia calea cerului. ştii? ca morţii. şi urcă în sus şi urcă şi dumnezeu se teme de ploaia. ai citit tu undeva de umbrele în biblie? dumnezeu e înspăimântat de ploaie.
- bun. şi de ce nu-i opreşte înaintea cerului?
- pentru că sunt mulţi. mai mulţi ca romanii din ierusalim şi nici isus n-a scăpat. îţi spun, îi e teamă.
- ah, uite că s-a stins lumina-n candelabru.
- nu, s-a aprins în interiorul lui. ca ploaia, se opreşte în nori, la urcare. şi cum îţi spuneam, dumnezeu are frică de ploaie aşa că le îngheţă capetele şi le face cale-ntoarsă şi cad pe pământ.
- şi zăpada?
- doamne, eşti încuiată rău. păi primăvara?
- da!
- când dispare toată zăpada?
- da!?
- cretino, toată zăpada se duce înapoi în cer. întră în pământ şi la purgatoriu o trimit pe toată înapoi în cer.
- bun, şi crestele munţilor?
- bă femeie, tu dac-ai sta la etajul 8, ai mai urca până la 9 să te arunci pe trotuar? dădea din cap că nu. aşa şi zăpada din munţi. stă tot acolo să nu mai urce şi coboare atât. doar că zăpada e mai grea şi ajunge mai greu în cer şi-i ia o primavară, o vară şi-o toamnă să se întoarcă.
mă săturasem de ea, să-i mai explic toate detaliile vieţii, toate micile lucruri pe care ea nu avusese timp să le descopere singură. încercam să-mi dau seama ce-s cu atâţi ţânţari în aprilie. toţi mi-erau intraţi pe sub piele şi se delectau cu sânge direct din vene.
- înţelege că şi americanii ar fi mai fericiţi dacă n-am mai avea sondele alea mari. dacă ar fi putut ajunge direct sub pământ şi-ar extrage petrolul în canistre mari.
- noi avem metrou? mă-ntreabă ea.
- pentru?
- ţânţarii de sub pielea ta. eu una-s sătulă de-atât zbor şi fâlfăit.
era prima dată când fumasem ceva cu mama. era foarte sceptică.îmi tot spunea să luam nişte kenturi de banii ăştia, să-i justificăm tatei câştigul la loto. 500 000 minus taxiul după premiu, ne-a lăsat 400. îmi ajunseseră. îmi spunea la agenţie că e primul ei câştig moca, cuvânt ce-o învăţasem să-l folosească încă de pe vremea beţiilor lui tata, când îşi lăsa haina în bucătărie.
stăteam amândoi, eu şi mama, pe pat în camera mea şi ne uitam la candelabru. nu mă înţelesesem niciodată aşa de bine cu ea. mă săruta pe obraz şi-mi spunea fiule, trecusem de la a fi copilul ei. ne săturasem amândoi de gândacul ce dansa un tango în bibliotecă aşa că l-am pus pe petrini să-l plesnească. era a treia zi de paşte şi n-aveam niciun chef, amândoi, să mergem, a doua zi, la muncă. încă nu ştia cum să-i justifice tatei câştigul, cât şi consumarea lui. era argatul căsniciei. brusc, a sărit din pat şi-a început să-i facă sarmale. dar de-alea bune, nu cum ne făcea de crăciun. le învelea cu foi de ziar şi lipea trifoi la îmbinare. zicea că dacă fierbe sarmalele aşa, în vopsea verde, rămânea forma trifoiului pe ziar şi asta-i plăcea tatei.
- mama, dar ce-ai pus în ele?
- nu mai ştiu, lasă că scot una de la fiert înainte şi vedem. ştii, aşa-i plăceau tatălui tău înainte să moară: sarmale în foi de ziar. mânca câte 5. acum nu ştiu dacă-i mai plac la fel, că nu i-am mai făcut de mult. dar când o să vină acasă o să-i spun c-am cumpărat cu câştigul o oală nouă, de sarmale.
- dar când vine acasă? e târziu deja.
- o să vină. nu tu spuneai că zăpada întră în pământ şi peste trei anotimpuri cade iar, din cer pe pământ?
- ba da.
- păi vezi tu, el s-a îngrăşat în ultima vreme şi urcă mai greu la cer. şi până-i fac toate procesele alea de conştiinţă, durează o vreme. dar fac sarmalele astea în foi de ziar, de va fi istovit când s-o întoarce, îl voi sătura.
am lăsat-o la ale ei şi m-am retras în cameră. ascultam tanya stephens şi mă gândeam că e cel mai prielnic moment să mor. m-aş întoarce repede. am 65 de kilograme şi puţine în sacoşa cu negre fapte. dac-am să mor prin septembrie, după ce vin de la mare, până-n decembrie de ziua mea, sigur m-aş întoarce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu