cât de bine e rău?

undeva-n colţul camerei stau reminiscenţele
unei perioade democratic-juvenile
ce poate fi închisă în „a fost-ce frumos”.

într-un colţ, acum al păianjenilor boschetari,
ce până ieri, 6 dec 1988,
cereau 10.000 să-şi cumpere o muscă,
acum stau eu.
dar stau în zilele şi nopţile alea,
de care, cel mai bine, îşi aminteşte mama.

ce păcat că telefoanele mobile cu camere
şi acces la facebook, s-au inventat doar astăzi...
nu ştiam scrie dar m-aş fi înregistrat pe webcam
şi aş posta pe blog, julituri
şi dureri în cur,
plânsete după pegas şi rotile(role?).

bandana-căciulă înlocuită de gel.
băiatul ăsta nu ştia să plângă,
(nici n-avea voie).
băiatul ăsta nu plângea chiar când durea,
când arşiţa scormonea în zilele lui august
printre copaci şi tufe de nebunele.

cât de bine era rău.
cât de bine era rău?
nu-mi amintesc, nu-ţi aminteşti,
dar era bine.

aştept programul „prima casă”
să-mi răscumpăr camera veche,
să mătur(aspir) păianjenii spre cerşitul de muşte şi ţânţari
şi să beau ceva.

n-am băut nici o cafea în camera în care planificam viaţa,
acum 10 ani.